Noi doua ne intelegeam foarte bine intr-un timp, iti amintesti nu? Atunci cand rupeam paine si o imparteam porumbeilor, nu aveam nimic de obiectat in privinta hainelor pe care mi le cumpara mama, vorbeam frumos cu toti din jurul meu si nu plangeam daca un lucru nu iesea dupa bunul meu plac. Stii nu? Stii ca eram un copil cuminte si nu faceam probleme nimanui, da? Of draguto, dar astea se intamplau acum mult timp si a trecut atat de mult incat trebuie sa ma chinui sa adun niste detalii, sa iti creez tie o atmosfera placuta, un cadru ca ‘dintr-o poveste’. Dar tu nu mai crezi in povesti, asa cum nici eu; ca pana la urma, impreuna am vazut ca sfarsitul frumos din poveste nu coincide niciodata cu cel din viata de zi cu zi. Imi spui tu, scumpo, sa am totusi speranta, pentru ca doar asa am sa pot sa merg mereu mai departe. Mai departe, mai departe, dar pana unde? Ca tot acolo ma indrept. Dar hai sa nu gandim atat de departe si sa ne concentram pe prezent si bineinteles, pe trecut. E al nostru si nu avem cum sa fugim de el, da, inteleg asta, iar tu oricum nu m-ai lasa niciodata sa uit. De fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, noi ne-am cunoscut mai tarziu putin. Da, am dreptate, nu? Cand alergam porumbeii sau ii ademeneam cu mancare, pentru ca dupa sa ii sperii, iar pe mine ma distra atat de mult si tu strigai, tipai, urlai ca nebuna; cand mi-a intrat in cap ideea ca mama isi batea joc de mine imbracandu-ma din cap pana in picoare in roz sau galben si puneam inghetata pe toate hainele ca sa nu ma mai puna sa le port; cand am inceput sa inteleg ca unele cuvinte, folosite pe un anumit ton, pot face oamenii sa te lase in pace si tare o uram pe prietena bunicii cand se mieuna la mine si ma ciupea; cand am vazut cum tata se inmoaie tot daca ma vede plangand si face orice sa ma impace. Si multe altele, dar le stii tu mai bine. La inceput m-a durut 2 metri in spate, de tine si de principiile tale, eu le aveam pe ale mele si nu ma interesa ce credeai tu, crizata de tine.  Mi-era atat de usor sa te iau peste picior, sa te contrazic, uneori te lasam sa vorbesti de una singura, erai pe post de radio, blocat pe un post enervant sau care doar nu mergea bine si baraia incontinuu. Pana la urma, de ce m-ar fi interesat ca nu iti convenea ca i-am dat un sut in fund cainelui, ca m-am maimutarit la mama cand nu se uita, ca am dat foc cutiei de scrisori a vecinei nebune sau ca am aruncat cu petarde in scara blocului? Stiam ca sunt copil si ca toti, de voie de nevoie, trebuiau sa imi inteleaga micile boacane. Durerea ta a inceput imediat dupa perioada micilor boacane, iar rabdarea mea devenea din ce in ce mai invers proportionala cu galagia pe care o faceai cand te apucau pandaliile. Rabdarea, draga de ea, care s-a dus pe fund, ca dolarul in iulie 2oo7. Eh, in schimb, iti mai aduci aminte cand disperarea ta si-a atins apogeul? Da,da, fix atunci cand mi-am dat seama ca Rai-ul de Murfatlar iti aducea niste argumente minunate, iar tie ti-era imposibil sa le contrazici, si mai stii cum ramaneai singura si muta toata seara? Si eu aveam o noapte la dispozitie sa ma destind, fara sa te aud cum imi comentezi orice miscare. Reveneai a doua zi, in forta, mare forta. Ce-i drept, te certai cu peretii, eu nu te auzeam si ce bine era! Dar iti faceai rezervare pentru tot restul saptamanii si imi faceai creierii varza, iti pierdeai timpul facand diferente, spunandu-mi ca distractia nu trebuie sa fie pornita de o sticla de vin. Disperata mai erai, nu renuntai nici dupa ce auzeai ce comanda dadeam chelneritei si stiai prea bine ca alcoolul nu urma sa stea de poza pe masa. Si iar taceai, amuteai, nu ma interesa. Parea usor, stii? Ma vedeam superioara tie si moralei tale. Te invingeam! Ce nu intelegeam eu era ca doar in momentele cand tu urlai si te zbateai ca apucata, doar atunci eram superioara si gandeam cum se cuvenea. Am realizat ca in ‘noptile tale “tacute”’, nu ma eliberam de nimic, doar ma chinuiam sa adun cat mai multe pe lista ta, sa te fac sa iti iesi din minti, sa te aduc in pragul exasperarii. La ce imi ajutau mie astea, nu pot gasi nici acum vreo explicatie, dar stiu destule contra.

Uite asa, vreau sa iti propun un pact. Este rentabil pentru amandoua si usor de respectat. Tu taci, iar eu am singura grija de mine. Simplu, nu? Vezi ca ne putem intelege? Eeeeh acum de ce trebuie sa strici tot? Da, promit ca in situatiile extraordinare, te voi asculta. Bine, si in cele mai putin extraordinare, dar nu mai incerca sa imi controlezi fiecare pas, fiecare cuvant. Eu tot ii voi spune cuiva ca e prost chiar daca stiu ca imi va da una. Tot am sa imi aprind o tigara si am sa imi torn un pahar, chiar daca stiu ca ma va ameti. Stii ca sunt fata ta cuminte, nu? Stii, pentru ca si eu stiu ca esti constiinta mea si nu e cale de intoarcere. Ne avem pentru totdeauna, chit ca am plati sa ne ia altcineva.

Te pup si ne auzim anul viitor, iti dau liber de sarbatori!